O religie pentru tineri!

Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe a unor bătrâni şi babe care, mă rog, au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor şi de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai, ce mulţi tineri sunt în Biserică!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o fiinţă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinţă vie.

Şi de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înţelege. Atunci când vorbim despre creştinism, trebuie să vorbim în primul rând despre Fiinţa creştină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le ştiu şi aşa foarte bine. Cine nu ştie că a pune unei bătrânele piedică pe gheaţă nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăştia, care sunt sătui de toată viaţa asta, neinteresantă pentru ei, plictisiţi, şi le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greşeală!

Uitaţi-vă cu câtă înverşunare unii creştini spun: „Moderniştii ăştia, nişte demonizaţi!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” şi că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi şi pururea înnoindu-ne. Şi doar aşa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! – că ajungem iarăşi la înnoirea Duhului Sfânt în noi, pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuţie a noastră. Şi tot noi să-i agresăm pe cei însetaţi de înnoire?

Problema e că ei n-au înţeles până la capăt cum stau lucrurile şi ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la şcoală… sau nu! am văzut un oarecare filmuleţ, un copil care a ajuns mare compozitor – nu mai ştiu care anume, un neamţ -, mergea, trecea pe lângă un gard de fier, târâindu-şi mâna pe gratiile lui. Şi, văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe nişte corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei şcoli superioare de muzică. Şi l-a văzut unul din profesori, şi-i spune: „Ia vino încoace”. Şi-l ia, şi-l face student al acelei şcoli, şi el devine un mare compozitor.

Aşa şi noi, vedem oamenii ăştia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să ştim să apreciem omul în funcţie de împrejurări: „Ăsta a cântat la gard, dar dacă i-aş da o chitară, oare cum ar cânta?”.

Era un sfânt care avea o ocupaţie simpatică. Îl tot întreba pe Dumnezeu: „Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă asemăn?”. Era precum copiii, şi-şi permitea lucrul ăsta, şi Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: „Acum eşti ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare şi-l găseşte pe cimpoier, şi-i zice:

– Ia, zi-mi, tu ce faci?

– Ce să fac, uite, am cimpoiul ăsta şi mă duc la nunţi şi cânt şi mă hrănesc din cimpoi.

– Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut şi altceva în viaţa asta?

– Nu ştiu să fi făcut ceva vreodată.

Zice:

– Hai, hai, poate ţi-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.

– Eu atâta ştiu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăţi, dar odată, când am prins noi o fată şi prietenii meu voiau să o violeze, eu am luat-o şi am fugit cu ea şi am dus-o în oraş şi i-am dat drumul. Şi a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, al cărei bărbat avea multe datorii şi trebuia s-o vândă, şi pe ea şi pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Şi am văzut-o aşa tânguindu-se şi i-am dat aceşti bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.

Şi atunci, bătrânul îi spune:

– Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău şi eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu şi în pustia asta toţi mă numesc Avva, dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu eşti de o măsură cu mine. Şi s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul şi a devenit şi el Avva.

Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pe David. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: “Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nici nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Şi cred că multe convertiri nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa! Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin, n-are voie să ştie. Şi undeva ele se adună, şi alţii le asamblează, şi fac un submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu.

Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului, în care el vorbeşte nu despre credinţa omului în Dumnezeu – pentru că noi numai despre asta vorbim: “Haideţi să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanşeze această credinţă -, ci despre credinţa lui Dumnezeu în om. Şi vlădica ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda – ar fi zis Tatăl – şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.

Uitaţi ce credinţă, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Ştia toată drama, chiar înainte de a-l face! Ştia că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credinţă, până în ultima clipă, că şi cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înţeles despre credinţa omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credinţă a lui Dumnezeu în om, sau despre credinţa omului în om, pur şi simplu. Şi este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.

Stăteam cu un frate de la noi, ucenicul de chilie al Bătrânului Selafiil, şi-mi spune un lucru atât de simplu: „Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, şi nu ne înţelegem în privinţa unui subiect. Şi discutăm, şi ne întrebăm, şi nu ne dăm seama că la discuţia noastră participă al Treilea. Şi nu ne oprim puţin să-L întrebăm şi pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar şi acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos şi pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul. Asta e! Cu îngăduinţă să-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră, între noi doi, care vorbim. În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărţulia tradusă de părintele Rafail, că poţi mărturisi dogma Sfintei Treimi, poţi şti absolut tot despre credinţă, dar dacă nu e viaţă, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepţie existenţială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieţii celei veşnice”, dacă noi nu căutăm viaţa asta, care este Hristos.

Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele, şi două doamne pun problema asta: „Şi totuşi, Biserica ce face, Biserica nu face faţă!”. Şi m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam aşa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ştefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, ci începe următorul discurs instructiv: „Fraţi evrei, nu este frumos să aruncaţi cu pietre, şi vă spun şi de ce…”. Şi toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem, ca Apostolul: „Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: „Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” Şi încercăm să-i convingem şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că, poate, trebuia, totuşi, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. „Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!” Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

 

Pr. Savatie Baștovoi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: