Omul – chip al lui Dumnezeu şi chip al animalului

Omul se naşte, creşte, are nevoie de hrană, îmbătrîneşte şi moare ca şi animalele. Cum dar îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din acestea nu Ii sunt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă deoarece judecăm după cele ce se văd, iar omul prin ceea ce se vede este оn cea mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea, el nici nu s-a născut ca noi, nici nu a supt san, nici nu a cunoscut creşterea de la mic la mare, ci a avut de la оnceput “vоrsta bărbatului desăvîrşit” (Efes. 4, 13), vîrsta lui Hristos. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eva, care împreună cu Adam alcătuieşte omul. Că “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fc. 1, 27).)

Omul a fost creat pentru viaţă cerească, asemenea îngerilor. De aceea el nu avea nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înţeles prin lipsa ruşinii şi nepătimirea celor doi oameni de pană la cădere. Oamenii în rai, deşi aveau trup, fiecare cu conformaţia lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele trupeşti şi nu erau supuşi nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca nişte îngeri fără a fi aprinşi de poftă, şi fără a fi asediaţi de alte patimi. Aceeaşi stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat şi femeie, ci “toţi vor fi una în Hristos” (Gal. 3, 28).

Sfîntul Ioan Gură de Aur, care a scris atîtea cuvinte оnălţătoare despre căsătorie, fiind cred că cel mai mare dascăl al vieţii de familie nu ezită să vadă în căsătorie decît o urmare a morţii: “După ce nu a ascultat de Dumnezeu şi s-a făcut pămînt şi ţărînă, scrie Sfîntul, omul a pierdut оmpreună cu acea petrecere fericită şi frumuseţea fecioriei. După ce, ajungînd robiţi, au dezbrăcat această haină împărătească şi au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morţii şi blestemul şi durerea şi viaţa chinuită, atunci o dată cu acestea a fost introdusă şi căsătoria… Vezi de unde şi-a luat obоrşia căsătoria, de unde s-a arătat a fi necesară?… Fiindcă unde este moarte, acolo e şi căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici această…” Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire de oameni, transformă răul în binecuvоntare, prefăcоnd ceea ce a fost un rezultat al păcatului оn ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va căpăta şansa reabilitării. El poate acum să perpetueze viaţa. Numai că prin modul de înmulţire, în chipul dobitoacelor, оn om au pătruns toate pornirile şi patimile caracteristice firii dobitoacelor. De aici оncolo omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine şi chip al dobitocului. Viaţa omului de după cădere e o continuă zbatere între animalitate şi Dumnezeire.

Dumnezeu nu cunoaşte patima. “Drept este Domnul Dumnezeul nostru şi nu este nedreptate întru Dоnsul”, zice Psalmistul (Ps. 91, 15). De aceea orice patimă nu este altceva decat manifestarea in om a chipului dobitocului, care “la om creşte cu atоt mai mult cu cоt conlucrează оn ea şi mintea omului”. Dacă vom analiza imnografia şi rugăciunile ortodoxe, vom vedea că ele sînt pătrunse de sentimentul că cel ce se roagă este mai “rău decît dobitocul”: “căci vierme sînt şi nu om”, se smereşte Împăratul David (Ps. 21, 6). Îndobitocirea este urmarea practicării continue a păcatului, care se realizează prin folosirea iraţională a pornirilor şi instinctelor date omului doar pentru supravieţuire în noile condiţii de existenţă.

[…]

Iată, în cоteva cuvinte, raţiunea după care cel ce se desparte de Dumnezeu devine mai rău decît dobitocele şi chiar decоt dracii. De fapt, acesta este mesajul evanghelic, care intervine obsedant mai ales оn epistolele pauline: “Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sînteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate” (Rom. 6, 16). “Căci şi noi eram altă dată fără de minte [fără raţiune, ca şi dobitoacele], neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecînd viaţa în răutate şi pizmuire, urîţi fiind şi urîndu-ne unul pe altul; iar cоnd bunătatea şi iubirea de oameni a Mîntuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mîntuit, nu din faptele cele оntru dreptate, săvоrşite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfоnt” (Tit 3, 3-4).

Patima robeşte, ascunzînd, ca o mască, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Omul stăpînit de patimi nu poate să cunoască pe Dumnezeu. Pentru Platon, patima este o piedică în calea filozofiei: “Căci să ştii, declară Socrate În Republica, că pe cоt mai palide devin pentru mine plăcerile legate de trup, pe atоt sporesc dorinţele şi plăcerile iscate de convorbiri”. Dezvoltînd aceeaşi idee, Platon relatează în continuare o оntоmplare cu Sofocle: “Odată, povesteşte acelaşi personaj, am fost de faţă cînd cineva l-a оntrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omule! Cu adîncă mulţumire am scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpîn smintit şi sălbatic”.

[…]

Fiind o fiinţă divino-umană, omul tinde în chip natural spre Dumnezeu. Atunci cоnd această mişcare este întreruptă sau înnăbuşită, omul este bîntuit de o mare nelinişte şi tristeţe, pe care Blaga o numea “tristeţe metafizică”. “Neliniştit este sufletul meu, Doamne, pînă cînd nu se va odihni оntru Tine”, oftează Fer. Augustin chiar la оnceputul “Confesiunilor” sale. “Căci sufletul omului, scrie Sfоntul Tihon din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, оn nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea, mîngоierea şi bucuria, decоt numai оn Dumnezeu, de la Care, după chipul şi asemănarea Aceluia a primit fiinţă; atunci cînd se desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi cu patimi felurite, ca şi cu nişte roşcove, se hrăneşte…”


“Cu noi este Dumnezeu”, aşa se tîcuieşte Emanuel, numele Dumnezeului Care a primit să fie om, pentru a-l face pe om dumnezeu după har. Cu noi este Dumnezeu, Biruitorul Morţii, sau şi mai corect, în noi este Dumnezeu!

Da, omul contemporan este un om al neliniştilor. Epoca în care trăim este aşa. Omul a ajuns, în clipele sale de singurătate apăsătoare să nu-şi mai înţeleagă cauzele propriei nelinişti. Însă ceea ce îl nelinişteşte pe fiecare dintre noi nu este altceva decît glasul absenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu efectiv strigă din inima fiecăruia. Iar durerea şi neliniştea omului care înăbuşă acest glas se poate asemăna doar cu durerea şi neliniştea fetei adolescente care avortează, iar noaptea se visează alăptînd un copil. Noi trebuie să-L “zămislim” pe Dumnezeu în inimile noastre, de la Duhul Sfоnt, şi să-L “naştem” lumii, neîncetat, оn toată viaţa noastră.

Iată “aerul înălţimilor” după care rîvnea Nietzsche, iată supraomul! Iată şi “omul -măsură a tuturor lucrurilor”! Iată suma eforturilor de a-l preamări pe om: “Omul – chip al lui Dumnezeu”!

(Ieromonah Savatie Bastovoi)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: