Iubire – Nu toleranță

Martie 24, 2015

În perioada 1 martie-23 martie Parohia Sf. Nicolae Coasta prin Pr. Peptusel Bogdan in colabrare cu Liceul Titulescu din Slatina prin D-mna profesor Nițoi Mirela s-a realizat un mini proiect misionar filantropic cu tema: Iubire, nu toleranță. În cadrul acestuia s-au organizat o serie de cateheze cu teme filantopice, și s-a vizionat prin proiecție filmul “Prin ce sunt vii Oamenii” cu scopul conștientizării responsabilității de a nu fi indiferenți față de oamenii aflați în suferință. Tot printre activitățile acestui proiect se numără: Încondeierea de ouă și realizarea de metanii cu scopul obțininerii de fonduri pentru activități filantropice și misionare; susținerea unui recital de cântări religioase spre sensibilizarea credincioșilor în vederea unei colecte necesare activităților desfășurate; realizarea unei colecte de jucării pentru copii săraci. În data  de 22 martie copiii însoțiți de coordonatorii amintiți au vizitat beneficiarii de la centrul “Sf. Stefan” din Slatina și au dăruit cadouri, constând în dulciuri, jucării, și obiecte bisericiești.

IMG_2857IMG_2874  IMG_3017                                IMG_2838

 


Mai mult decât orice predica! Un surâs din veșnicie!

Mai 6, 2011

  Gheronda Iosif Vatopedinul (ucenicul Fericitului Gheron Iosif Isihastul)
 

    

O persoana decedata (Gheron Iosif din Vatopedi) a zambit. E impresionant ca zambetul a avut loc la 45 de minute dupa moartea sa. Acest lucru este documentat prin fotografii. Au fost raportate multe minuni cu oameni decedati (profeti, sfinti, etc). Dar nu a existat pina acum o minune ca cea intamplata pe data de 1 iulie 2009 in sfanta si marea Manastire Vatopedi (Muntele Athos, Grecia).

Vedeti si aici: De ce zambetul Parintelui Iosif vine din vesnicie?

STARET SFANT, UCENIC SFANT. Prima mare minune de dupa adormirea lui Gheronda Iosif Vatopedinul (ucenicul Fericitului Gheron Iosif Isihastul)


Scrisoare către o fată „care nu mai poate”

Februarie 14, 2011

Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat?

Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!

Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…

Atunci, ce te mai opreşte?!

A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…

Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?

Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…

Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…

Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…

Atunci? Ce-ar fi de făcut?

În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…

De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…

Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…

DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?

Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…

NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…

Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?

Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….

Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….

Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….

Marius Iordăchioaia


De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

Februarie 14, 2011

„Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

– Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.

– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicând:

– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”

sursa: revista Orthograffiti, nr.13


O religie pentru tineri!

Februarie 14, 2011

Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe a unor bătrâni şi babe care, mă rog, au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor şi de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai, ce mulţi tineri sunt în Biserică!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o fiinţă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinţă vie.

Şi de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înţelege. Atunci când vorbim despre creştinism, trebuie să vorbim în primul rând despre Fiinţa creştină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le ştiu şi aşa foarte bine. Cine nu ştie că a pune unei bătrânele piedică pe gheaţă nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăştia, care sunt sătui de toată viaţa asta, neinteresantă pentru ei, plictisiţi, şi le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greşeală!

Uitaţi-vă cu câtă înverşunare unii creştini spun: „Moderniştii ăştia, nişte demonizaţi!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” şi că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi şi pururea înnoindu-ne. Şi doar aşa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! – că ajungem iarăşi la înnoirea Duhului Sfânt în noi, pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuţie a noastră. Şi tot noi să-i agresăm pe cei însetaţi de înnoire?

Problema e că ei n-au înţeles până la capăt cum stau lucrurile şi ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la şcoală… sau nu! am văzut un oarecare filmuleţ, un copil care a ajuns mare compozitor – nu mai ştiu care anume, un neamţ -, mergea, trecea pe lângă un gard de fier, târâindu-şi mâna pe gratiile lui. Şi, văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe nişte corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei şcoli superioare de muzică. Şi l-a văzut unul din profesori, şi-i spune: „Ia vino încoace”. Şi-l ia, şi-l face student al acelei şcoli, şi el devine un mare compozitor.

Aşa şi noi, vedem oamenii ăştia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să ştim să apreciem omul în funcţie de împrejurări: „Ăsta a cântat la gard, dar dacă i-aş da o chitară, oare cum ar cânta?”.

Era un sfânt care avea o ocupaţie simpatică. Îl tot întreba pe Dumnezeu: „Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă asemăn?”. Era precum copiii, şi-şi permitea lucrul ăsta, şi Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: „Acum eşti ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare şi-l găseşte pe cimpoier, şi-i zice:

– Ia, zi-mi, tu ce faci?

– Ce să fac, uite, am cimpoiul ăsta şi mă duc la nunţi şi cânt şi mă hrănesc din cimpoi.

– Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut şi altceva în viaţa asta?

– Nu ştiu să fi făcut ceva vreodată.

Zice:

– Hai, hai, poate ţi-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.

– Eu atâta ştiu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăţi, dar odată, când am prins noi o fată şi prietenii meu voiau să o violeze, eu am luat-o şi am fugit cu ea şi am dus-o în oraş şi i-am dat drumul. Şi a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, al cărei bărbat avea multe datorii şi trebuia s-o vândă, şi pe ea şi pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Şi am văzut-o aşa tânguindu-se şi i-am dat aceşti bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.

Şi atunci, bătrânul îi spune:

– Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău şi eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu şi în pustia asta toţi mă numesc Avva, dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu eşti de o măsură cu mine. Şi s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul şi a devenit şi el Avva.

Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pe David. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: “Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nici nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Şi cred că multe convertiri nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa! Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin, n-are voie să ştie. Şi undeva ele se adună, şi alţii le asamblează, şi fac un submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu.

Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului, în care el vorbeşte nu despre credinţa omului în Dumnezeu – pentru că noi numai despre asta vorbim: “Haideţi să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanşeze această credinţă -, ci despre credinţa lui Dumnezeu în om. Şi vlădica ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda – ar fi zis Tatăl – şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.

Uitaţi ce credinţă, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Ştia toată drama, chiar înainte de a-l face! Ştia că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credinţă, până în ultima clipă, că şi cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înţeles despre credinţa omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credinţă a lui Dumnezeu în om, sau despre credinţa omului în om, pur şi simplu. Şi este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.

Stăteam cu un frate de la noi, ucenicul de chilie al Bătrânului Selafiil, şi-mi spune un lucru atât de simplu: „Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, şi nu ne înţelegem în privinţa unui subiect. Şi discutăm, şi ne întrebăm, şi nu ne dăm seama că la discuţia noastră participă al Treilea. Şi nu ne oprim puţin să-L întrebăm şi pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar şi acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos şi pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul. Asta e! Cu îngăduinţă să-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră, între noi doi, care vorbim. În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărţulia tradusă de părintele Rafail, că poţi mărturisi dogma Sfintei Treimi, poţi şti absolut tot despre credinţă, dar dacă nu e viaţă, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepţie existenţială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieţii celei veşnice”, dacă noi nu căutăm viaţa asta, care este Hristos.

Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele, şi două doamne pun problema asta: „Şi totuşi, Biserica ce face, Biserica nu face faţă!”. Şi m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam aşa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ştefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, ci începe următorul discurs instructiv: „Fraţi evrei, nu este frumos să aruncaţi cu pietre, şi vă spun şi de ce…”. Şi toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem, ca Apostolul: „Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: „Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” Şi încercăm să-i convingem şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că, poate, trebuia, totuşi, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. „Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!” Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

 

Pr. Savatie Baștovoi


E ziua iubirii!-dar unde-i Hristos?

Februarie 14, 2011

Este ziua Sfântului Valentin! Dar cine este? Știm într-adevăr numeroase legende care mai degrabă arată că Valentin nu are nici o legătură cu sfințenia. În fine mă prefac că sunt de aceeași părere cu ceilalți. Valentin este un sfânt. Atunci ce ar fi dacă astăzi de ziua lui ne-am exprima și aprofunda dragostea prin citirea acatistului „Sfântului dragostei”. Care acatist, căci nici măcar nu există?… În fine să lăsăm sfântul ne interesează mesajul zilei: dragostea.

Dragostea(iubirea) este într-adevăr un lucru sfânt, dumnezeiesc, o trăire dintr-o altă lume. Chiar și Biblia spunecea mai mare dintre toate este „dragostea”. Pentru că Dumnezeu este Dragoste. Ce zi frumoasă trebuie să fie astăzi, este ziua în care sărbătorim ceea ce este Dumnezeu, deci în primul rând am putea spune că este ziua Lui, sau dacă nu vrem să acordăm această zi pentru izvorul dragostei măcar ne bucurăm de roadele acestui izvor. Dar unde este Hristos? Aaaa… acum înțeleg… Ziua de astăzi este închinată lui Cupidon, zeul dragostei. Poate este bine și așa că e foarte simpatic reprezentat, și în plus…chiar să fie așa important că zeii sunt idoli, și reprezentări ale satanei. Dacă suntem fericiți ce mai contează. Singurul inconvinient este că fericirea aceasta durează foarte puțin, și atrage după ea moartea. Dar dacă nu este așa…(așa zicea și Eva).

Astăzi diavolul nu mai ia chip de șarpe, ci de Cupidon. Astăzi nu ne mai oferă o bucuria ce provine din dulceața unui fruct(care exprimă de fapt o bucurie fără Dumnezeu) ci ne oferă bucuria unui sentiment din care Dumnezeu este scos. Cine are urechi de auzit să audă! spunea Hristos. Nu este rău că astăzi se oferă flori sau cadouri. Nu este rău că astăzi îndrăgostiții doresc să-și demonstreze dragostea. Este tragic însă că în majoritatea cazurilor, Cel ce poate să amplifice intensitatea dragostei și să o înveșnicească într-o bucurie ce biruiește moarte, este înlăturat. Nu alungați Dragostea, tocmai de ziua dragostei! Iar dacă tot anul Îl ignorați, măcar astăzi acordați-I importanță!


Sa mai destindem putin atmosfera! – O studenta catre parinti

Ianuarie 20, 2011

Dragii mei Parinti,

Sunt deja de 6 luni la Facultate si inca nu v-am scris. Imi pare nespus de rau insa va promit ca ma revansez de data asta. Insa inca inaite de a continua sa cititi scrisoarea, v-as ruga sa luati loc. In nici intr-un caz sa nu continuati sa cititi scrisoarea stand in picioare!

Arsurile mi s-au vindecat aproape complet si am scapat incet si de starea de soc care mi-a provocat-o faptul ca a trebuit sa sar de la etajul 4. Am stat in spital doar 2 saptamani, vad deja destul de bine, si voma aia groaznica imi apare doar saptamanal.

Deorece incendiul a fost provocat de mine, trebuie sa platim ca despagubiri 30 de milioane de lei facultatii, doar toate astea sunt fleacuri, avand in vedere ca am ramas in viata.

Norocul meu a fost ca barbatul din blocul de vis-a-vis a vazut ce s-a intamplat si a chemat salvarea si pompierii. El a fost cel care m-a vizitat dupa aia la spital si, dat fiind faptul ca nu aveam unde sa mai stau (camera mea s-a facut scrum), a fost atat de amabil sa-mi ofere sa stau cu el. Are o garsoniera cu o singura camera, insa ne intelegem foarte bine.

El e de doua ori mai in varsta ca mine, insa ne iubim foarte de mult (si des). Vrem sa ne casatorim! Inca nu ne-am hotarat cand, dar vrem sa facem nunta inainte sa fie prea evident faptul ca sunt gravida. E adevarat, dragii mei parinti, voi fi mama in curand!

Stiu ca abia asteptati sa fiti bunici si sunt sigura ca veti iubi bebelusii (deorece vor fi tripleti) la fel de mult cum m-ati iubit pe mine cat am fost mica. Singurul lucru care ne intarzie nunta e o infectie care il afecteaza momentan pe iubitul meu. Din cauza asta suntem din nou la spital, fiindca evident ca m-am infectat si eu, dar deja ne simtim mult mai bine datorita antibioticelor care le primim amandoi intravenos. Medicii numesc boala asta sifilis sau asa ceva…

Stiu ca il veti primi pe sotul meu cu bratele deschise si va deveni in scurt timp un adevarat membru al familiei. E un om foarte de treaba si, cu toate ca nu a terminat 8 clase, e foarte ambitios! Are alta religie ca a noastra, dar stiu ca sunteti toleranti si nu va va deranja astfel nici faptul ca pielea lui are o culoare putin mai inchisa decat a noastra. Probabil ca va veti intelege foarte bine si asta, nu in ultimul rand, si datorita faptului ca are o varsta apropiata de a voastra, mai ales ca vrem sa ne mutam acasa (garsonierea lui e cam mica pentu trei copii). Si parintii lui sunt niste oameni foarte cumsecade, tatal lui e chiar unul dintre cei mai renumiti traficanti africani!

Acum ca v-am povestit despre toate, a sosit momentul sa recunosc ca nu mi-a ars locuinta, asa ca nu am nimic, nu am fost in spital nici macar o zi, n-am sifilis si nu am nici vreun logodnic negru.

Adevarul e ca m-au picat la chimie organica si la mate. Am vrut doar sa va constientizez asupra faptului ca exista pe lumea asta chestii mult mai nasoale decat asta.

Va pupa dulce,
A voastra fata