De ce nu suntem ecumenişti?

Cine-o fi de vină?

Duhovnicul Manastirii Brâncoveni, părintele Nichita Paşcan,  pe 24 septembrie împreună cu 29 de maici şi surori ale mănăstirii au părăsit nu numai mănăstirea ci şi Patriarhia Română, considerându-o eretică şi lipsită de har.

Cazul a zguduit lumea ortodoxă şi mai cu seamă mulţimea fiilor duhovniceşti ai părintelui. Site-urile creştine au osândit decizia părintelui, bineînţeles într-un glas cu Biserica Ortodoxă Română,  şi pe bună dreptate. Unde a gresit părintele nichita?!

Ceea ce s-a trecut cu vederea mai mult şi trebuie luat în seamă este faptul că părintele Nichita a înşiruit nişte motive pentru decizia sa la care ierarhii orotodocşi ar trebui să tragă semnalul de alarmă, să gândeacă mai mult şi să repare greşelile făcute. Părintele Nichita nu este un caz izolat iar necorelarea noilor decizii sinodale cu canoanele Sfinţilor Părinţi pe mulţi îi face să cadă în grea ispită. Trebuie să recunoaştem şi faptul că un aport la această tragedie îl au şi unii din ierarhii ortodocşi care s-au abătut de la învăţătura strămoşească, introducând în biserică practici neortodoxe precum Ecumenismul, şi nu numai. Este momentul să luptam pentru menţinerea dreptei credinţe dar fără a ieşi din biserica strămoşească, pentru a nu face mai mult rău decât bine.

Cu Parintele Teofil in taina poeziei

Dumnezeu şi generaţia Coca-Cola

Atunci când trăieşti într-o lume în care Dumnezeu este pus pe aceeaşi balanţă cu o sticlă de Coca-Cola, sarcina de a chema la responsabilitate devine inuman de grea. De unde porneşte tot răul? De la faptul că noi nu credem realmente în Hristos. Nu mă refer la sondajele de opinie care ne îmbată cu bucurie spunând că 90% din populaţia României crede în Dumnezeu. Păi dacă mai facem şi distincţia între “credincioşi” de bună voie şi nesiliţi de nimeni şi “practicanţi” pe de altă parte, rămânem cu vreo douazeci la sută. Iar dacă dintre ultimii alegem pe cei ce postesc toate posturile, se împărtăşesc la patruzeci de zile, se roagă mai mult decât câteva minute dimineaţa şi alte câteva minute seara, căscând în faţa unor icoane pe care nici nu le vede de somn, iartă din inimă, au milă şi simt mereu că pot fi buni – atunci cu ce mai rămânem? Cu o mână de oameni împrăştiaţi într-o Românie ce se mai consideră încă o ţară ortodoxă.

Dar ce facem cu restul? Ce facem cu cei ce pot jura că în Dumnezeu cred până în adâncul inimii? În Dumnezeu nu ni se cere să credem aşa. Da, credem ca 2 şi cu 2 fac 4, credem că Eistain a fost un geniu. Dar cu Hristos nu avem dreptul să facem la fel. Cu El trebuie să procedăm ca Sfântul Hristofor.

Acest sfânt avea canon, obişnuia să care în spinare pe cei ce doreau să treacă de pe un mal al unui r’u pe celălalt. Nu existau poduri în acea zonă în care vieţuia sfântul, iar trecerea era periculoasă. O viaţă întreagă a cărat oameni în acest chip, fără plataă, în plus chiar rugându-se pentru ei. Însă într-o yi cere să fie dus un cerşetor, plin de bube, respingător la vedere şi nu numai. Sfântul Hristofor nu numai că nu ezită, nu se scârbeşte, dar chiar se bucură. Însă culmea era că acest cerşător era neobişnuit de greu; aproape îl dobora pe sfânt. Dar cu răbdare şi rugăciune, sfântul nu se opreşte ci înaintează apele repezi ale râului. Şi pe măsură ce se apropie de mal, cerşetorul devine mai uşor, chiar ca o povară plăcută. Ajuns la malul opus, Sfântul cere “ceşetorului” să coboare. Însă de pe umerii lui nu coboară un paralitic mizerabil, respingător, ci Hristos.

“Pentru că nu te-ai scârbit de ceea ce ai văzut şi pentru iubirea ta de oameni, Eu mereu voi fi cu tine şi-ţi voi dărui dragostea Mea!” Când ve-ţi întâlni o icoană a unui sfânt în mijlocul unui râu, cărând pe umeri un om, atunci să ştiţi că este Sfântul Hristofor.

Deci aşa stau lucrurile şi cu credinţa. În Hristos nu credem şi nu îl declarăm liniştiţi la sondajele de opinie. Pe Hristos Îl ai după găt, Îl cari o viaţă întreagă pe umeri, îl porţi oriunde-ai merge. Aici situaţia e simplă: te învoieşti să-l ei după tine sau ba! Şi nu te aştepta să-l vezi de la început în toată iubirea şi în toată bunătatea Lui. În această lume, El este plin de bune şi de răni, plin de suferinţe, chiar respingător la “vedere”. [...]

Generaţia Coca-Cola se va sfârşi în curând; o alta, mai singură, mai tristă, şi mai deziluzionată, mai incultă, şi, ce este mai important, mai necredinciosă va urma. Nu e vorba iarăşi de un pesimism macabru, ci de acea tristeţe, de acea durere pe care o vedeam pe faţa unui sfânt, atunci când, la Athos fiind, îmi vorbea de bolile, de răutatea şi chiar de nebunia acestei lumi. O tristeţe de a nu fi auzit, căci nu mă iluzionez cu gândul că aceste gânduri vor schimba ceva. Cine nu ascultă de Hristos, nu va asculta nici de slujitorii Lui sau de cei ce vorbesc lumii despre El, despre tristeţea şi despre singurătatea Lui. Nu a făcut nimic să merite uitarea, indifernţa şi ipocrizia cu care este tratat. TU EŞTI TOTUL PENTRU EL, IAR EL ESTE TOTUL PENTRU TINE. Dacă nu ai înţeles această problemă atunci suntem cu toţii condamnaţi la nonsens. Nu faci parte dintr-o generaţie uitată de Dumnezeu, care nu uită să iubească şi să ierte.

cules din: Monahul Paulin – Rugăciuni către tineri

Cum e raiul?

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă… „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…”, spuse copilul, „Nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (…)

Thomas Beatie, bărbatul care a nascut, este defapt femeie

APARENŢELE ÎNŞEALĂ… OMUL POATE SCHIMBA INFĂŢIŞAREA IAR NU FIREA

“Barbatul care a dat nastere pana acum la trei copii, Thomas Beatie, a venit in Romania unde a povestit despre experienta prin care a trecut, transformandu-se dintr-o femeie in barbat.” Acesta este titlul care a umblat în aceste zile prin presa din România.

“Celebrul” bărbat care a născut de 3 ori de fapt după cum ne putem aştepta este fată. Este o fată ce s-a automutilat pentru a semăna cu un bărbăt(şi a reuşit foarte bine), a reuşit să obţină acte conforme cu înfăţişarea dar cu toate acestea a devenit mamă, adică a rămas tot femeie. Dacă am gândi la rece nu-i nimic şocant în toată povestea asta. Era cu adevărat uluitor dacă un bărbat travestit reuşea să primească însuşiri femeieşti pănă acolo încât să poată naşte.

“Un bărbat a născut” nu este altceva decât un atragător titlu de ştiri întrucât în realitate o femeie ce s-a “deghizat” foarte bine în bărbat este ceea ce şi-a folosit zestrea lăsată de Dumnezeu.

Smerenia Patriarhului Pavle

O LECŢIE PENTRU LIMUZINELE VLĂDICILOR

Votul sărăciei

Sfârşit de şedinţă a Sfântului Sinod de la Belgrad. Patriarhul Pavle, după obiceiul său, doreşte să meargă la slujba vecerniei de la Catedrala Patriarhală. Ieşind însă din Palat, zăreşte în parcarea din apropiere o mulţime de automobile luxoase, de culoare neagră, şi întreabă:
-  Ale cui sunt aceste automobile luxoase?
-  Ale vlădicilor noştri, ve­niţi la şedinţa Sinodului, Prea Fericirea Voastră! – i-a răspuns un preot care îl însoţea.
-  O, Dumnezeu să-i vadă! Cu ce ar fi mers aceştia, oare, dacă nu depuneau votul sărăciei?

Diaconul care l-a însoţit până de curând pe Patriarhul Pavle în preumblările acestuia prin Belgrad povesteşte despre o lecţie primită din partea marelui ierarh, pe când mergeau ei o dată, împreună, la Biserica Banovo Brdo.
-  Cu ce vom merge acolo? Cu maşina? – a întrebat diaconul.
- Nu. Cu autobuzul! – a răspuns Patriarhul, categoric.
-  E aglomeraţie mare, zăpuşeală de nedescris în autobuz. Nu e nici foarte aproape…
- Mergem aşa! – i-a retezat vorba, scurt, Patriarhul.
-  Prea Fericirea Voastră – a încercat să îl înduplece din nou dicaonul –, e vară, iată, şi multă lume merge la Insula Ţiganlia, la ştrand. Oamenii merg mai mult goi în autobuz. Nu se cade…
-  Ştiţi ce, părinte, – a răspuns atunci, liniştit, Patriarhul – vede fiecare ce vrea!

Neagonisirea

Patriarhul Pavle refuza adeseori chiar şi salariul care i se cuvenea, mulţumindu-se doar cu pensia de fost episcop de Raska şi Prizren. Chiar şi mantia şi-o cosea singur. Tot singur îşi repara pantofii… Şi tot îi mai rămâneau bani din pensie, care nu era deloc mare. Pe aceştia îi da săracilor, ori îi dona în scopuri caritabile.

Povestec martorii că la solicitarea unor episcopi de a le fi mărite salariile, prin 1962, Pavle, episcop pe atunci, s-a mirat de acest fapt: „Pentru ce să fie mărite, dacă nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce avem?!”.

Gradimir Stanici, directorul tipografiei patriarhale din Belgrad, povesteşte:
„Preafericirea Sa îşi dactilografiază de unul singur cărţile. Pe hârtiile pe care scrie, aproape că nu vezi marginea; distanţa dintre rânduri, de asemenea, este insesizabilă. Economiseşte hârtia, după cum s-a deprins, căci mai înainte hârtia era foarte preţioasă. Textele Patriarhului sunt atât de clare, încât la ele aproape că nu este nevoie de vreo intervenţie”.

Vedeniile

Odată, în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar din Patriarhie, a dat buzna un om de aproape 50 de ani, cu ochii mari şi cu privirea ca de jăratec. A început să povestească precipitat că a venit să comunice ceva foarte important… Patriarhul l-a poftit să se aşeze, ca să-şi tragă sufletul. Bărbatul însă a continuat să povestească cum că lui, în vis, i s-a arătat Maica Domnului, care i-a poruncit…
Patriarhul l-a ascultat plin de atenţie, dar l-a întrerupt du­pă o vreme cu asprime: „Dom­nule dragă, eu sunt ierarh de aproape 50 de ani, iar călugăr de şi de mai mulţi ani. În fiecare zi slujesc, iată, Sfânta Liturghie – şi mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat până acum, iar dumneavoastră vi s-a arătat Maica lui Dumnezeu! Haide să fim serioşi, vă rog!”.

Luxul

Belgrădenii îl întâlneau, până nu demult, pe Patriarhul Pavle pe stradă, în tramvai, ori în autobuz. S-a întâmplat o dată, pe când patriarhul se plimba singur, urcând panta bulevardului Petru I, în drum spre Patriarhie, să oprească lângă el un Mercedes de ultimă generaţie. La volan, un preot al unei vestite parohii belgrădene. „Prea Fericirea Voas­­tră, permiteţi-mi să vă conduc” – l-a invitat, grijuliu, în maşină, preotul pe înaltul ierarh! “Indicaţi-mi doar direcţia!”… Patriarhul, urcând în automobil, îndată ce a pornit, a întrebat:
-  Părinte, dar cui aparţine maşina aceasta luxoasă?
-  Este a mea, Preafericirea Voastră!
-  Opreşte! – a poruncit atunci Patriarhul.
A coborât, şi-a făcut smerit semnul crucii, şi i-a spus preotului ce conducea:
-  Dumnezeu să vă aibă în pază!

(Prelucrare de
Gheorghiţă Ciocioi,
după gazeta belgrădeană  Недељне
информативне новине)

sursa: www.lumeacredintei.ro

Despre smerenie

A-şi recunoşte ticăloşia şi a nu o pierde niciodată din vedere; a se lăsa în mâinile lui Dumnezeu cu o credinţă vie şi o dragoste nespusă: iată întreaga viaţă duhovnicească a cărei cea dintâi temelie este umilinţa. Cel ce-şi zice în adâncul sufletului, nu sunt decât slăbiciune şi sărăcie, nu caută sprijin în sine ci pune în Iisus întreaga nădejde. El urmează cu simplitate mişcările harului, se înalţă în zelul dragostei, nu se împuţinează în stare de răceală; e întotdeauna mulţumit, numai să se împlinească în el voinţa dumnezeească. Mândria, care adeseori se ascunde sub vălul a tot ce e mai sfânt, nu-l amăgeşte prin zadarnica dorinţă a unei stări în aparenţă mai perfectă, la care nu e chemat. Credincios şi liniştit în calea sa, el zice lui Dumnezeu: Dă-mi mie înţelepciunea, care stă aproape de scaunul Tău, şi nu mă lepăda dintre slugile Tale; că sluga Ta sunt eu, şi fiul slujnicei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă, şi mia mic a înţelege judecata ş i legile Tale(Înţelep. 9, 4-5). Acela a cărui inimă se roagă astfel, care doreşte astfel, va fi în pace. Dumnezeu îl priveşte cu bunăvoinţă şi binecuvântarea Sa va fi asupra lui.

(din cartea Urmarea lui Iisus Hristos)

Cărţile de identitate cu cip din 2011!

Potrivit unui proiect de lege propus de Ministerul Administratiei si Internelor, noul buletin, ce se va numi carte electronica de identitate, va fi de tipul “smart card” si va contine datele personale ale titularului in format tiparit si electronic.

Datele de identificare vor fi stocate pe un cip de memorie incorporat in buletin si vor contine imaginea fetei, amprentele a doua degete si adresa de domiciliu, incluzand istoricul schimbarilor de adresa.

Ca si pana in prezent, vor avea dreptul sa verifice datele incluse pe cartea de identitate electronica serviciile secrete, institutiile care activeaza in domeniul apararii, ordinii publice si justitiei.

In plus, proiectul de lege, va conferi acest drept si Agentiei Nationale de Administrare Fiscala (ANAF), Ministerului Sanatatii, Ministerului Finantelor, institutiilor de asistenaa sociala si politiei locale.

De la 1 ianuarie, si pentru cetatenii straini care au domiciliul in Romania ar urma sa fie eliberate carti electronice de rezidenta, acte ce vor respecta aceleasi rigori ca si buletinele.

sursa:  http://www.antena1.ro/news/social/carti-de-identitate-smart-card-din-2011-117083.html

Se pare că politicienii noştrii nu iartă, şi în curând vom fi puşi la o încercare mult mai mare decât aceea ce a apărut din cauza paşapoartelor cu cip biometric. Oricum nu este cazul să ne întristăm, nici să ne tulburăm, căci mucenicia se primeşte cu pace şi bucurie… altfel nu va rezista nimeni. Pe de altă parte acum este vremea luptei, încă mai este drum până la mucenici.

Martiriul Sfinţilor Martiri Brâncoveni

„Vreau să mor creştin: loveşte”

Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-şi facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. dar bătrânul tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui care fusese mărturisit.

Apoi, trupurile celor şase eroi ai credinţei au fost târâte pe uliţi şi aruncate în apele învolburate ale bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care şi ele au urmat trupurilor. Pe ascuns, creştinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor şase martiri, şi le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care domnitorul brâncovean o ajutase cu ceva timp mai înainte.

Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715. când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară, în 1716. Apoi, doamna Marica, în 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în biserica Sf.  Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia.

La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sf, Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repuse în biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se află şi astăzi.